Cotele de angajare în câmpul muncii a persoanelor cu dizabilităţi

Politica cotelor este răspândită în mai multe ţări ale lumii şi prevede, de regulă, obligaţia patronilor cu un anumit număr de angajaţi să rezerve un anumit procent de locuri de muncă pentru persoanele cu dizabilităţi. Sistemul de cote poate fi descris ca o formă de acţiuni pozitive, prin care se încearcă să se echilibreze angajarea în câmpul muncii a unui grup de persoane care este subreprezentat pe piaţa muncii. Acest mecanism încurajează angajatorii să ofere oportunităţi pentru persoane calificate ale căror candidaturi, în alte circumstanţe, ar fi fost desconsiderate doar din cauza dizabilităţii. Conform celor mai recente estimări, cotele de angajare pentru persoanele cu dizabilităţi există aproximativ în 50% din ţările lumii şi aproape în toate statele din Uniunea Europeană. De regulă, cotele locurilor de muncă ce le revin persoanelor cu dizabilităţi sunt diferite de la o ţară la altă, variind în general între 4-6%. În cele mai multe cazuri angajatorii mici, care au până la 20-25 de salariaţi, sunt scutiţi de această obligaţie. În unele state angajarea persoanelor cu deficienţe severe sau a tinerilor cu dizabilităţi poate fi calculată dublu sau chiar triplu la suplinirea cotelor. Totodată, anumite ocupaţii, cum ar fi mineritul, domeniul construcţiilor sau lucrul pe corabie etc., pot fi considerate ca fiind nepotrivite sau chiar periculoase pentru persoanele cu dizabilităţi. În România, de exemplu, o asemenea excepţie a fost prevăzută pentru instituţiile publice responsabile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

Aplicarea acestei metode de plasare în câmpul muncii este strâns legată de procentul cotelor de angajare, precum şi de amploarea sancţiunilor pentru încălcări. Sunt considerate eficiente sistemele de cote în care sunt specificate clar obligaţiile patronului, atât faţă de salariaţii curenţi, cât şi faţă de potenţialii angajaţi, precum şi prezenţa unui mecanism, relativ rigid, de aplicare a acelor sancţiuni.

Împreună cu mecanismul de cote, de regulă, statele utilizează şi un sistem de taxe de solidaritate, care sunt percepute de la angajatori în calitate de contribuţii financiare în cazul în care aceştia nu pot angaja persoane cu dizabilităţi sau nu pot suplini toate locurile de muncă rezervate acestora. Taxa nu trebuie percepută nicidecum ca o pedeapsă pentru cei care nu angajează persoanele cu dizabilităţi. Ea este, de fapt, o manifestare a principiului răspunderii sociale corporative, care presupune că responsabilitatea de a angaja persoanele cu dizabilităţi în câmpul muncii trebuie să fie împărtăşită egal de toţi angajatorii. Acest gen de contribuţie, în unele ţări, este acceptat doar în ultimă instanţă, când angajarea directă nu este posibilă datorită unor circumstanţe obiective. În Franţa, de exemplu, contribuţia financiară se admite doar în cazul în care nu este posibilă angajarea la muncă a persoanelor cu dizabilităţi sau procurarea produselor sau serviciilor de la întreprinderile unde lucrează acestea. În Germania sistemul de cote şi contribuţiile de solidaritate funcţionează ca un mecanism de egalizare: taxele achitate de către angajatorii care nu pot angaja persoane cu dizabilităţi sau nu pot suplini toate locurile rezervate pentru acestea sunt redistribuite companiilor care au angajaţi cu dizabilităţi, pentru a acoperi costurile suplimentare.

Taxele de solidaritate percepute de la companii sunt, de regulă, adunate într-un fond special de reabilitare, care este distribuit pentru angajatorii care suplinesc cotele, angajaţii cu dizabilităţi şi prestatorii de servicii. Fondul de reabilitare complementează, de obicei, politicile finanţate de stat pentru instruirea şi angajarea persoanelor cu dizabilităţi în câmpul muncii. Banii proveniţi din contribuţii pentru angajarea persoanelor cu dizabilităţi nu au menirea de a substitui alocaţiile statului şi nici de a înlocui programele de promovare a angajării, pe care guvernele sunt obligate să le ofere pentru a asigura drepturile persoanelor cu dizabilităţi. O taxă specială pentru angajatori nu poate înlocui responsabilitatea guvernului de a crea mecanisme de pregătire, angajare sau reangajare a persoanelor cu dizabilităţi, la fel cum nu poate garanta dreptul la un tratament nediscriminatoriu şi oportunităţi egale din partea angajatorilor.

O tendinţă dăunătoare, întâlnită preponderent în ţările Europei de Est, este utilizarea fondurilor speciale de reabilitare în alte scopuri decât cele legate de promovarea angajării în câmpul muncii a persoanelor cu dizabilităţi. De regulă, sub presiunea publică, aceste fonduri sunt folosite şi pentru alte activităţi din domeniul dizabilităţii. Această practică. pe termen lung, poate să discrediteze mecanismul de cote şi să afecteze eficienţa strategiilor de promovare a angajării în câmpul muncii a persoanelor cu dizabilităţi.

Odată cu apariţia altor metode de stimulare a angajării în câmpul muncii a persoanelor cu dizabilităţi, politica cotelor şi-a pierdut poziţia sa exclusivă, iar eficienţa ei se manifestă doar atunci când este însoţită de măsuri complementare. Convingerea că adoptarea sistemului de cote şi a taxei de solidaritate pentru angajarea persoanelor cu dizabilităţi va fi suficientă pentru integrarea acestora pe piaţa locurilor de muncă nu este bine fundamentată. Caracterul restrictiv al obligaţiei de a angaja, capacitatea administrativă limitată şi taxele de solidaritate pot limita foarte mult impactul şi credibilitatea sistemului de cote. Astfel de măsuri precum calificarea persoanelor cu dizabilităţi conform cerinţelor angajatorului sau accesibilitatea locurilor de muncă sunt vitale pentru succesul sistemului de cote. Statului îi revine obligaţia de a elabora standardele de performanţă pentru formarea/reabilitarea profesională a persoanelor cu dizabilităţi, precum şi criteriile de accesibilitate a locului de muncă. Pentru ca incluziunea pe piaţa muncii a persoanelor cu dizabilităţi să aibă loc, guvernul, de asemenea, trebuie să monitorizeze realizarea acestor condiţii.

Experienţa ţărilor din Centrul şi Estul Europei a arătat că elaborarea unor legi referitoare la sistemul de cote nu este suficientă. Deşi la începutul anilor 1990 mai multe state din această regiune au adoptat sistemul de cote, în calitate de pilon central al politicilor de angajare în câmpul muncii a persoanelor cu dizabilităţi, nu toate au reuşit să le implementeze şi să atingă obiectivele propuse. Experienţa guvernelor care au preluat acest sistem arată că există riscul ca procentul locurilor rezervate pentru persoanele cu dizabilităţi să nu fie atins sau sistemul de cote să se transforme doar într-un mecanism suplimentar, generator de venituri la buget.

Ion Bulicanu